JUDETUL VALCEA

Judeţul Vâlcea se află în partea central-sudică a României si se întinde de-a lungul bazinului mijlociu al râului Olt, fiind înconjurat de Munţii Cozia la est şi Culmea Căpăţânii în vest. Cu o suprafaţă de 5,765 km, reprezinta la nivel national o podere de 2.4% din suprafaţa totală. Prin așezarea sa geografică, județul Vâlcea beneficiază de aproape toate formele majore de relief, avand munți si dealuri subcarpatice dar si podiș și lunci cu aspect de câmpie. Dispus în trepte de la nord la sud si întregit de defileele Oltului și Lotrului, străjuite de munții Cozia, Căpățânii, Făgăraș, Lotru și Parâng. Aici între masivele de munți se află una din cele mai mari depresiuni intramontane din județ, cunoscută sub numele de Țara Loviștei.

Raul Olt – vedere de la Manastirea Cozia

Judetul are o populaţie de 413.570 locuitori, împărțita în 2 municipii, 9 orașe și 78 de comune, avand o clima temperat-continentală, cu slabe influente mediteraneene. Reşedinţa judeţului este municipiul Râmnicu Vâlcea, situat la confluenţa râurilor Olt şi Olăneşti, la poalele dealurilor Capela, Petrişor şi Cetăţuia. Râul Olt străbate județul pe o distanță de 135 km, primind apele a numeroși afluenți din care cel mai important este Lotrul si Olanestiul. Acest bazin hidrografic, care se află în partea dreaptă a Oltului, cuprinde aproape toată suprafața județului. Această rețea hidrografică este întregită de numeroase lacuri: Gâlcescu, Zănoaga Mare, Iezerul Latoriței (lacuri glaciare), Vidra, Brădet, Cornet, Călimănești, Dăești, Râmnicu Vâlcea, Râureni, Govora, Slăvitești, Ionești Zăvideni Drăgășani (lacuri artificiale pe Lotru și Olt pentru hidrocentrale) și lacurile sărate de la Ocnele Mari. Munții cu vaste păduri de conifere și foioase unde trăiesc urși, capre negre, cerbi, căprioare. De asemenea pășuni alpine unde oieritul este ocupația ancestrală a oamenilor locului.Către dealuri, plantațiile pomicole oferă fructe: mere, pere, prune, nuci, cireși, vișini. Din prelucrarea prunelor, în județ se produce țuica de Horezu și țuica de Vâlcea. Tot pe dealuri, mai spre sudul județului, se cultivă vița de vie din care se produc vinurile de Drăgășani. Spre granița de sud a județului, câmpia asigură terenuri fertile practicării agriculturii, cultivându-se cerealele (grâu, secară, porumb) sau culturi tehnice. Bogăția județului Vâlcea este întregită de importante resurse minerale, importante atât pentru economia județului cât și pentru economia națională. De la Cataracterele Lotrului, lângă Voineasa, se exploatează mică, pegmatite de cuarț și fedspat, calcar de la cariera Bistrița din comuna Costești, sare (clorură de natriu) de la Ocnele Mari, cărbune brun de la Berbești, Alunu, Copăceni, țiței și gaze naturale de la Băbeni, Mădulari, Făurești dar ne putem mandri si cu izvoare de ape minerale de la Călimănești, Băile Olănești, Băile Govora.

 

SCURT ISTORIC

Istoricul român Vasile Pârvan confirmă existența, pe meleagurile vâlcene, a unui număr de fortificații pe râul Olt, cunoscute sub denumirea de Limens Alutanus, construite în perioada 106-271 d.Hr. a dominației romane a Daciei. Acestea, de la nord la sud sunt: Pons Vetus (Câineni), Proaetorius (Racovița), Arutela (Călimănești|Bivolari), Castra Romana (Sâmbotin), Buridava romană (Stolniceni), Pons Aluti (Ioneștii Govorii) și Rusidava (Drăgășani).După retragerea romană din 271, cu toată influența nefastă a năvălirilor popoarelor migratoare, pe teritoriul acestui județ s-a semnalat comunități puternice daco-romane la Costești, Goranu, Inătești, Ioneștii Govorii și Lăcusteni.

Batalia de la Posada

În zona Vâlcea s-a aflat în secolul al XIII-lea cnezatul lui Farcaș. Din traducerea numelui său în slavonă a rezultat numele Vâlcea. Pe teritoriul județului Vâlcea, în Țara Loviștei la Perișani, este unul din locurile unde este posibil să se fi dat bătălia de la Posada, între 9-12 noiembrie 1330, în care Basarab I a obținut o importantă victorie împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, victorie ce condus la independența Țării Românești.Județul Vâlcea este atestat documentar la 8 ianuarie 1392 printr-un act emis de Mircea cel Bătrân, fiind primul județ atestat documentar în România.Radu cel Mare a înființat la Râmnicu Vâlcea în anul 1504 Episcopia Râmnicului – Noul Severin, fapt remarcat și de Paul de Alep care notează că în peregrinările sale a găsit aici o „reședință episcopală”. Vechi documente istorice, aflate în custodia arhivei Academiei Române și specificațiilor din Condica Episcopiei Râmnicului, Mihai Viteazul, domnul primei uniri a românilor din toate provinciile, s-a născut la Drăgoești. La Proieni pe malul drept al Oltului, el și-a serbat nunta cu Doamna Stanca într-o veche biserică ortodoxă.O serie de mănăstiri și așezări monahale amintesc de Mircea cel Bătrân (Mănăstirea Cozia), Constantin Brâncoveanu, domnul erudit care împreună cu Antim Ivireanul au înființat la 1705 prima tipografie în limbă română (Mănăstirea Hurezu), Radu cel Mare și Matei Basarab(Mănăstirea Govora). De asemeni biserica „Buna Vestire” din municipiul Râmnicu Vâlcea, din fosta cetate a lui Mircea cel Bătrân, este ctitorită de domnitorul Mircea Ciobanul (1545 -1552, 1553 – 1554, 1558 -1559).Constantin Brâncoveanu, ctitorul Mănăstirii Horezu Unice în întregul pesaj al arhitecturii medivale românești sunt cele două cule (case boierești), prima construită la 1516 de Nan Paharnicul și a doua la 1812 de Gheorghe Măldărescu, în comuna Măldărești. Astăzi fac parte din Muzeul de artă medievală Măldărești. Pe Valea Topologului la 1828 Iancu Bălcescu, fratele revoluționarului pașoptist Nicolae Bălcescu, ridică conacul care dăinuie peste veacuri, azi fiind “Muzeul Nicolae Bălcescu”, cu o arhitectonică deosebită. Între anii 1717-1722, în timpul stăpânirii austriece, a fost construit sectorul de drum pe Valea Oltului dintre Cozia și Câineni, cunoscut ca “Via Carolina”, sub conducerea inginerului austriac Franz Schwartz, drum care a avut ca suport vechiul drum roman. Pe meleagurile vâlcene vatră cu bogate tradiții istorice și culturale, documentele atestă existența școlilor încă din secolele XIV-XV.

Manastirea Cozia

La Mănăstirea Cozia funcționa încă din anul 1415 o școală mănăstirească, atestată documentar la 28 martie 1415. Atestarea ei se face și prin hristoavele domnești din 18 martie 1419, 16 iulie 1436, 17 aprilie1448. Primul dascăl a fost părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al lui Mircea cel Bătrân, compune versuri și imnuri religioase, desfășurând la Cozia o activitate prodigioasă. Logofătul Filos este considerat primul poet român. La 1649 Mardarie Cozianul pentru interesul școlii alcătuiește “Lexiconul slavo-românesc”. Despre funcționarea școlii pomenește la 12 mai 1772 Arhimandritul Ghenadie care a venit la Cozia „din mică copilărie, unde am învățat și carte” Nu departe de mănăstirea Cozia, la Jiblea (azi cartier al orașului Călimănești), este semnalată în secolul al XVIII-lea o școală sătească condusă de Barbu, fost elev al Coziei. De existența școlii de la Mănăstirea Govora, mărturii documentare sunt din timpul lui Radu cel Mare, datate 3 mai 1502. La 9 august 1636, Teofan al Ierusalimului menționa ca la Govora funcționează o școală pentru deprinderea meșteșugului tipografic. Cărturarul Melinte Macedoneanul, cu bogate cunoștințe “de elinește și slavonește” a pus, în timpul lui Matei Basarab, bazele unei tipografii. O însemnare pe un manuscris din secolul al XVII-lea de către Constantin Grămatic (din satul Corbeasa), spune „Să se știe că am șezut la Mănăstirea Bistrița ca să-nvățăm carte”, atestează că la acest așezământ monahal funcționa o școală. Aici cărturari vestiți, ca Mihail Moxa, Teofil, viitor episcop de Vâlcea, Ștefan—viitor mitropolit al Țării Românești—Ioachim Bărbătescu, au transcris sau au redactat numeroase hristoave și cărți. La Bistrița, istoricul Nicolae Iorga menționează că Neagoe Basarab, domn al Țării Românești, „în tinerețea lui capătă cunoștințe de limbă și literatură”. Prin județul Vâlcea, la 2 martie 1821, a trecut, în drumul său către București, cu armata sa de panduri, Tudor Vladimirescu. A poposit pe pridvorul școlii sătești din Benești, pe Olteț, școală înființată la 1750 de dascălul grec Hristodor. Această școală, la 1838 s-a transformat în școală preparandă, adică școală care pregătea învățători rurali pentru satele plasei Oltețu.

Petrache Poenaru – portret

Tot din Beneștii pe Olteț fiind cărturarul Petrache Poenaru obține la Paris în anul 1827 brevetul de inventator a ceace se numește „condei portăreț fără sfârșit” (stiloul de azi). Dar, el cărturarul, omul de taină al marelui revoluționar Tudor Vladimirescu, se remarcă prin faptul că este creatorul steagului național românesc, steag purtat pentru prima oară de pandurii acestuia. Este deasemeni cel care editează primul ziar românesc „Foaie de propagandă”, ziarul armatei de panduri a lui Tudor Vladimirescu, organizatorul învățământului național românesc, fondatorul colegiilor naționale din București și Craiova, este membru al Academiei Române din anul 1870. Trecerea primului domnitor al Țării Românești și al Moldovei unite la 24 ianuarie 1859, Ioan Cuza Vodă, este marcată de o fântână în stânca masivului Căpățânii, lângă Pârâul Poștei, la circa 2 km nord de Mănăstirea Cozia. Pe la mănăstirea Cozia trece în drumul său spre București dinspre Ardeal poetul Mihai Eminescu. Revoltat de faptul că autoritățile transformaseră ctitoria marelui voievod, Mircea cel Bătrân, în închisoare, scrie în ziarul Timpul din 12 septembrie 1882: „Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia, unde e îmormântată familia lui Mihai Vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu țara, ce-a devenit? Pușcărie?”. „…cu un cal cu aproape patru picioare, cari deși avea în aparență patru picioare întregi bietul cal, în realitate cu unul se servea de mare nevoie” a străbătut, în cabrioleta proprie, dramaturgul Ion Luca Caragiale, revizor școlar pe la 1882. Alexandru Vlahuță, la începutul de secolului al XX-lea, trecând prin județul Vâlcea, spunea: „Vâlcea e o livadă încântătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajiști înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele, pe marginea râurilor, cu drumuri albe și netede…”.